Gânduri despre Mircea Lucescu

Se spune că la înmormântări afli cine a fost cu adevărat un om. Dacă a fost bun sau rău, dacă a fost iubit sau a murit singur, dacă a lăsat lumii o moștenire (și nu mă refer la materie) sau a trecut prin viață fără să lase urme. Acolo unde vin mulți oameni apar și povești neștiute. Unele despre glorie, dragoste și prietenie, altele despre regret. Că nu s-a vorbit mai mult, că nu s-a vizitat mai mult, că nu s-a făcut mai mult.

Tot la înmormântări apar, uneori, persoane pe care cei foarte apropiați celui care pleacă nu le-au cunoscut niciodată sau nu le-au văzut prin preajmă, dar care au construit relații cu însemnătate cu cel plâns. Și nu mă refer la vreun copil ilegitim care apare la citirea testamentului, ci la oameni care au oferit sau li s-a oferit fără să aștepte. Cred cu tărie că încă mai existăm ca să facem bine, departe de lumina reflectoarelor, fără ca nimeni să știe, să vadă sau să audă.

Foto: Marius Tudor / Sport Archive

Mircea Lucescu a lăsat, cu siguranță, o moștenire uriașă. E de ajuns să parcurgem mesajele foștilor săi elevi ca să înțelegem că a fost imens. Ca om, ca antrenor, ca părinte, ca soț, ca bunic, ca străbunic.

Mircea Lucescu a fost bun pentru unii și rău pentru alții. E inevitabil, mai ales pentru un om crescut ca să aibă curajul propriilor opinii. Lucescu și-a asumat deciziile și afinitățile, iar asta n-a fost pe placul multora. Succesul adună și personaje care îl detestă dacă nu e al lor. De n-ar fi echilibrul ăsta, lumea s-ar opri, totul ar fi plat și plictisitor.

Poveștile despre el nu s-au încheiat. Vor mai apărea peste ani persoane care l-au cunoscut și cărora le-a influențat viețile. Oameni despre care azi nu știm nimic.

Imaginea asta cu Răzvan ilustrează totul! Rămas bun, domnule Mircea Lucescu! Sau Nea Mircea sau Sir Mircea!