Brescia nu mai există. Sfârșitul unei povești în care au încăput Lucescu, Hagi, Baggio, Pirlo și Guardiola

Sunt cluburi care dispar din fotbal. Și sunt cluburi care, chiar și atunci când dispar, lasă în urmă senzația că nu pot muri cu adevărat.

Brescia Calcio este unul dintre ele.

Pe 28 iulie 2026, Tribunalul din Brescia a pus punct unei povești de 114 ani. Clubul fondat în 1911 a fost declarat în lichidare judiciară, după o prăbușire financiară care începuse cu mult înainte ca ultimul document să fie semnat. Pentru un oraș din Lombardia, nu este doar dispariția unei societăți comerciale. Este sfârșitul unei echipe care, de-a lungul generațiilor, a avut privilegiul de a-i primi în vestiar pe unii dintre cei mai mari fotbaliști ai Europei.

Brescia a trăit mai mult între Serie A și Serie B decât în lumina marilor trofee. Nu a fost niciodată o forță permanentă a Italiei, dar tocmai aici stă farmecul ei. A fost genul de club care putea să-și deschidă porțile pentru un fotbalist uriaș, să-l lase să-și spună povestea și apoi să-l vadă plecând spre gloria mondială.

23 de sezoane în Serie A, iar cea mai bună clasare a fost locul 8, în sezonul 2000-2001. Ultima aventură în primul eșalon s-a consumat în 2019-2020. Între aceste borne, Brescia a devenit o casă neașteptată pentru fotbaliști care aveau să intre în istoria fotbalului.

Brescia Romena

Dar pentru România, există o perioadă care va rămâne întotdeauna aparte.

În anii ’90, la Rigamonti se vorbea românește. Mircea Lucescu ajunsese la Brescia în 1991 și avea să construiască acolo una dintre cele mai interesante echipe ale carierei sale. În jurul său s-a format ceea ce italienii au numit „Brescia Romena”. Gică Hagi. Ioan Ovidiu Sabău. Florin Răducioiu. Dănuț Lupu. Dorin Mateuț. O mică bucată din fotbalul românesc își făcuse casă în nordul Italiei.

Lucescu nu era doar antrenorul. Era liantul. Omul care îi cunoștea, îi înțelegea și știa ce pot produce într-un campionat în care fotbalul era mai tactic, mai dur și mai sofisticat decât cel cu care mulți dintre ei erau obișnuiți.

Iar printre ei era Gheorghe Hagi.

„Regele” venise la Brescia într-un moment în care cariera sa avea să intre într-o nouă etapă. A jucat chiar și în Serie B după retrogradarea echipei, iar în vara lui 1994, după Mondialul american, numele lui Hagi devenise din nou uriaș în Europa. De la Brescia avea să plece la Barcelona.

Pentru Ioan Ovidiu Sabău, Brescia a însemnat o etapă și mai lungă. Adus de Lucescu în 1992, de la Feyenoord, el a ajuns să fie românul cu cele mai multe apariții pentru club. Ani mai târziu, când povestea acea perioadă, vorbea despre o lume a fotbalului italian în care banii, vestiarele și numele mari se întâlneau într-un mod greu de imaginat astăzi.

Era o echipă care putea retrograda și reveni, care putea să trăiască la limita dintre Serie A și Serie B. De aici și porecla ABBA – „A-B-B-A”, pentru felul în care Brescia pendula între primele două niveluri ale fotbalului italian.

Și totuși, poate că tocmai acea instabilitate a făcut povestea atât de frumoasă.

Orașul în care s-au format și prin care au trecut legende

Brescia nu a fost doar despre români. În tricoul „rândunelelor” au jucat nume care astăzi par desprinse dintr-un muzeu al fotbalului.

Roberto Baggio a venit la Brescia într-un moment în care mulți credeau că povestea lui se apropie de final. La Rigamonti a găsit însă liniștea și fotbalul care i-au permis să mai scrie câteva capitole memorabile.

Pep Guardiola a trecut și el pe acolo, înainte de a deveni antrenorul care avea să schimbe fotbalul european. Spaniolul a jucat la Brescia în perioada 2001-2002 și a împărțit vestiarul cu Baggio.

Andrea Pirlo este, poate, cea mai frumoasă poveste dintre toate. Crescut de Brescia, debutase în Serie A la numai 16 ani. A fost apoi vândut lui Inter și avea să ajungă, în cele din urmă, unul dintre cei mai eleganți mijlocași din istoria fotbalului italian.

Apoi au venit sau au trecut pe la Brescia Luca Toni, golgheter și campion mondial cu Italia, Alessandro Altobelli, campion mondial în 1982, dar și Mario Balotelli. Au existat și alte nume care au transformat Rigamonti într-un loc surprinzător de important pe harta fotbalului european.

Și poate tocmai aici este unicitatea Bresciei: nu a avut nevoie să câștige Liga Campionilor pentru a fi importantă. A fost suficient să-i adune, pentru o vreme, pe unii dintre oamenii care aveau să definească fotbalul unei epoci.

Cum moare un club de 114 ani

Sfârșitul n-a venit într-o după-amiază ploioasă, după un meci pierdut. A venit din contabilitate.

Massimo Cellino cumpărase Brescia în 2017. În ultimii ani, situația financiară a clubului s-a degradat până la punctul în care societatea nu a mai putut respecta obligațiile necesare pentru continuarea activității profesioniste. Au apărut restanțe fiscale și alte plăți neachitate, iar în 2025 Brescia a fost penalizată cu opt puncte. Clubul nu a reușit să îndeplinească nici condițiile financiare pentru obținerea licenței de Serie C pentru sezonul 2025-2026. Federația italiană a exclus astfel Brescia din fotbalul profesionist.

Ulterior, criza a devenit și mai gravă. Potrivit relatării ANSA despre procedura judiciară, problemele au inclus neplata salariilor și contribuțiilor, în contextul unor credite fiscale care s-au dovedit inexistente. Penalizarea de opt puncte a contribuit la retrogradarea Bresciei din Serie B și, în final, excluderea din fotbalul profesionist.

Iar pe 28 iulie 2026 a venit ultima ștampilă. Tribunalul din Brescia a declarat lichidarea judiciară a societății Brescia Calcio. 114 ani s-au terminat într-un dosar.

Fotbalul merge mai departe. Brescia, însă, nu mai este aceeași

Există o ironie tristă în poveste. Orașul nu a rămas fără fotbal. A apărut Union Brescia, un nou proiect menit să păstreze echipa profesionistă a orașului în viață, prin reorganizarea unei alte societăți. Dar acesta este un alt club.

Brescia Calcio, cea din 1911, cea a lui Lucescu, Hagi și Sabău, cea a lui Baggio, Guardiola și Pirlo, cea care a dansat ani întregi între Serie A și Serie B, cea care a reușit să transforme un stadion din Lombardia într-un loc de întâlnire pentru generații de fotbaliști – aceea s-a terminat.

Poate că, peste ani, un copil din Brescia va întreba cine a fost Roberto Baggio. Sau de ce un român pe nume Hagi este atât de iubit de un oraș italian. Sau cum a ajuns Andrea Pirlo să poarte tricoul Bresciei înainte de a deveni campion mondial. Și atunci cineva îi va povesti. Îi va spune că a existat cândva o echipă în nordul Italiei care nu a avut nevoie de trofee europene ca să fie memorabilă. O echipă care a trăit din fotbal, dar care a și dat fotbalului înapoi. O echipă care a avut în vestiar generații întregi de legende. Și îi va spune, poate, că pentru câțiva ani, între Alpi și Lombardia, Brescia a vorbit românește.

Iar acum, după 114 ani, povestea ei s-a încheiat. Nu și amintirea.